După o ploaie zdravănă, dacă cerul se deschide, nu are cum să nu bată și vântul bun, cald, așa zdrăngăne Zucchero în Ahum, cu bucuria aceea de lume care se spală de toate amărăciunile ei.

La Milano, la startul meciului Italia – Franța, ploua deja de 53 de ore, cât să li se încrețească cârnăciorii lui Niccolo Pisilli, Mattia Liberali și Alphadjo Cisse – macaronar-sadea. Așa că au urmărit partida din înaltul tribunei, trimiși acolo de Mancini, care, nu cu mult timp în urmă, își etala moralismul: „Ați vrut tineri, i-am adus, acum să-i și jucăm!”.

Tot el s-a contrazis, alt căpos. Dar unul care pare să fi înțeles că Liga Națiunilor, cu meciurile ei amical-serioase, nu se joacă nici cu solemnitatea unui Mondial, nici cu nepăsare de vacanță.

Cere să să greșești, să mai descoperi câte ceva despre tine. Să mergi până la capăt, chiar dacă nu știi încă foarte bine unde ajungi.

Vai fino in fondo, Roberto! Italia lui Mancini a ieșit. Și a făcut-o cu recuperări joase și grele, duse bine, apoi cu plecări rapide. O echipă care s-a construit în secunde mai puține, cu scurtătură spre poartă.

Dincolo, Franța lui Zidane, fără Mbappe, a venit cu un joc mai bine brodat, cu țesătură fină. Olise și Rabiot au fost printre cei care au știut să-i dea formă, să lege firele și să găsească spațiile. „Les Bleus” au lucrat mingea mai migălos, dar nu le-a folosit prea mult.

„Pulcino” Pio Esposito a căutat Curva Nord după gol, dar a găsit o peluză mult mai populară, care i-a zâmbit frumos, după ce a pus bine piciorul. Pe San Siro, unde dragostea are trei culori, puiul interist a descoperit că poate fi admirat și fără să poarte nerazzurro. Așa că tot el a transformat o dată, la jumătatea reprizei secunde, penalty-ul care a înschis tabela, dacă frati-su Sebastiano l-a ratat pe primul.

Mi-au plăcut și elanul lui Cambiaghi, disponibilitatea sa de efort, dar și felul în care a funcționat legătură Dimarco – Frattesi. Colegi până vara trecută, s-au regăsit perfect pentru golul de 2-1.

Donnarumma, în schimb, a avut o seară cu prostioare, găfiuțe, ezitări. Gigio, ditamai omul, a părut uneori un copil care se joacă în bălți și tot el se miră că ajunge acasă murdar.

Nu știu dacă Italia trebuie judecată acum, după acest meci, și prin cât de frumos a scurtat terenul dintre porți, însă nici Mancini nu caută asta. A fost un duel în care le-a aranjat bine pe toate.

Liga Națiunilor, cu meciurile ei amical-serioase, i-a oferit tocmai această libertate. Să încerce, să se încăpățâneze, să mai scoată câte un tânăr de sub umbrelă.

Evident, în modul său. Doar în modul său.
Italia – Franța 3-1. Nu cu mare miză, ma che bel vento!