E sămbătă la început de an, când gândurile încă se învârt, într-un campionat lung, dar cu luna mai foarte aproape, nebun de aproape. Spre Reggio Emilia a plecat, cu trenul, AS Roma, în această etapă.

Pentru prima dată, Alessandro Florenzi lipsește nemotivat pe loc. De nimic și de nimeni. Poate doar aducerea aminte să facă un efort, această noțiune tot mai incompatibilă cu fotbalul modern, zguduitor și întins pe zile multe.

Bello di nonna, frumosul bunicii mai spre Dacia zis, a pus romanismul în valiză și, după discuții cu agentul și antrenorul Fonseca, a dat lupul pe liliac. Drama impresarului de fotbalist roman și romanist e coșmarul suprem. A contribuit. Nu se uită, râmâne în istorie: Francesco și l-a falimentat pe al său.

A ajuns la Valencia, spre nedurerea nimănui, să o numim așa. Ciudat, când Il Capitano e aproape pus pe stema capitolină ca simbol.

Departe de golurile și grinta de altădată. A fost surprinzător pentru mulți, pentru cei care au rămas cu imaginea din urmă, la focul mocnit al știrilor de mercato la care multe mâini și speranțe se încălzesc.

Mai jos, la lut, mâini muncite și apă au stat accidentările, pacostea pe care nimic nu o mai salvează, cu toți banii.

De două ori. Nu a trădat inima, ci genunchiul a sucit din destin. Și nimic nu a mai fost ca înainte.

Alessandro e altul de trei ani. Poți suda oscioare la infinit? Electrozii sentimentelor nu ajută mereu. Dacă nici la Roma nu s-a putut.

S-a scufundat în anonimatul de a nu-și mai găsi oxigenul nici pe dreapta, nici pe stânga. Nici în apărare, nici la mijloc. Dacă ar fi avut zece centimentri peste ștangă, romaniștii ar fi protestat să-l facă portar pe al lor. Acolo duce nebunia.

Și totuși Florenzi a tras de el, atât de mult că s-a epuizat și doza banderolei cu „C”. L-au luat tacit la bobârnace și Totti, dar și De Rossi. Din Curva Sud se strigă, am simțit, a gânduri și continuitate, numele lui Lorenzo Pellegrini, puștanul plecat la facultate la Sassuolo și întors acasă, pe veci și bani mulți asumați de club încă de când i-a găsit căminul.

Florenzi nu ridică tonul. Și-a luat pacea și vorbitul din semne pe teren ca păcat, iar culminat cu liniștea personală în care crede nesperat s-a aruncat în hăul universului contrar celui al fanului italian.

Mi-am dat seama că nu poate trimite corabia în valurile mari, când Ronaldo i-a întors, după un duel direct, privirea aprigă cu un mângâiat pe părul crețuliu. Neurmat de nimic, redus de o cameră pusă să bată până în sufletul fotbalistului.

Ale’ alege o plecare silențioasă, în a cărei pași declară, în zarvă de aeroport, că are multe de spus, dar nu o face acum. Pentru că miza lui e în câte televizoare din Roma se va vedea Valencia, pentru șase luni, sâmbăta, duminica și-n alte zile cu ceasuri deja fixate tacticos italienește.

Ca ultimă șansă. Pentru că nimic nu e mai greu decât să iei „dorința” și să o scrii „putere”, la jambiera unui os curat. Într-o zi va răspunde, dar nu suporterilor. Au înțeles și au trecut la fila istoriei de peluză.

Ci la frustrarea la care țeși cu propriile bariere fizice.

Cele care nu iartă, nu primesc. Cele care îmbătrânesc odată cu păcatul vremii.

Nu e nimic anormal. Roma doar se apropie de prezent. La genunchiul prezentului.