Primul meci al lui George Pușcaș în Championship a aprins o scânteie, a înnodat bine un capăt, iar nimeni nu știe cât de mare este distanța până la celălalt. Un sentiment frumos.

Fără a sări calul, ci să rămăn pe el, cele două goluri ale sale, din Reading – Cardiff 3-0, mai dau o speranță, au mai pus o bifă în aplicațiile de scoruri live.

Pușcaș le-a făcut ochii mari englezilor în acest weekend, și-a făcut fanii să mai ceară o bere, a sclipit pentru următorul meci. Altfel decât a fost la Milano în ultimii ani, în cantonamente – aceste „semi-reprize” fade din an, atunci când era reevaluat, cel puțin fizic dacă nu era etichetat deja din punct de vedere sportiv. Șansă se numește. Infimă, vara, când banii se pun la un loc și se sparg.

Cu toate astea, fotbalul din Italia cred că l-a modelat foarte bine pentru tipologia sa, ca jucător. Prietenoasa Serie B, poate liga secundă cea mai prietenoasă cu tinerii. Plecat din 2013 de la Oradea, se poate spune că Inter Primavera i-a trasat firul fotbalistic, pentru ca mai apoi la Bari să facă cunoștință cu certitudinea. Mereu a încercat să ridice nivelul, așa s-a făcut că a mai jucat pentru Benevento, cu care a și promovat, Novara și Palermo cel sărăcit în mod schizofrenic de Maurizio Zamparini.

La Palermo, numele său era deja cunoscut. Cele mai mari așteptări de la el le-am avut în sezonul de A al lui Benevento, unicul și nebunul lor sezon de A, doar că George a ales să revină, după tur, în Serie B, la Novara. Nu avea un mijloc care să îl ajute, clubul a ales să recompenseze jucătorii care au cărat pianul promovării și să nu transfere jucători cu experiența primului eșalon. Fața cealaltă a moralității, cea care te îngroapă.

Cazul lui Pușcaș e și un exemplu clar de a-ți lua singur șansa, din fotbal. Un fotbal tot mai împărțit în piese, construit, nu legat. Cluburile mari nu mai oferă șanse în această fugă teribilă, poate că trebuie să cobori puțin pentru a face saltul mai bine. Cum spuneam mai devreme, o șansă pe vară nu e șansă. Tinerii ard tot mai repede, cred din ce în ce mai mult că pentru un drum coerent și ascendent să ajungi la 16-17 ani la un club mare nu mai este un lucru atât de bun. Poate doar dacă îți cunoști limitele și vrei să îmbunătățești bazele, nu să te dezvolți sub presiunea unor rigori sufocante.

Dincolo de mărcile de lux și animal-print-urile pe care le-a adoptat, așa e când treci de multe ori prin galeria milaneză Vittorio Emanuele II, Pușki cel fashionista s-a definit printr-o luciditate de a tranșa meciuri, care mă stoarce puțin și îmi aduce aminte poate doar de Viorel Moldovan. O calitate total neromânească, una care tinde spre fatal pentru un fundaș central.

Atunci când nu e decisiv, știe unde să plece. O însușire din familia vitezei, dacă vreți. Coboară mult pentru că are un control bun al balonului, iar prima atingere este exponențială pentru faza pe care o dezvoltă.

În drumul său pe care l-a bătătorit, Pușcaș a fost pregătit, involuntar desigur, pentru spațiile mari și apărările ușor neconvenționale și distributive ale Angliei. Aici cred că este plusul lui.

Până acum, unica inconsistență a fost în numerele cu care a jucat. Până să îți câștigi influența într-un club, foarte greu într-un singur an, alegi ce mai e liber, ce e curat și uitat pe sârmă, dar să nu-mi spuneți că acest „47”, pe care îl îmbracă acum la Reading, nu e completarea de la „AK”….

Ultimii jucători români talentați și confirmați au arătat magia pe teren pe final de carieră, târziu, atunci când te bucuri mai tare, dar această trăire vine crunt, la pachet cu regretul.

În cazul lui Pușcaș nu este așa, e o altă generație. Una a încrezătorilor, a celor care au pus cheia de la gât în buzunar.

E devreme. Ar putea fi frumos de devreme.